Avea optsprezece ani și nimeni care să vorbească pentru el

Port același prenume cu Valentin Câmpeanu. Doar atât avem în comun. El s-a născut în România în 1985, a fost abandonat la naștere și a crescut în instituții ale statului. Era rom, seropozitiv și avea o dizabilitate intelectuală severă. Nicio rudă nu vorbea pentru el și nimeni nu fusese numit vreodată să-i reprezinte interesele.

Când a împlinit optsprezece ani, a trebuit să plece din centrul pentru copii în care locuia. În februarie 2004 a fost mutat la Spitalul de Neuropsihiatrie Poiana Mare, deși fișa lui medicală nu arăta o boală psihică ce ar fi cerut internarea. Monitorii Centrului de Resurse Juridice, un ONG românesc, l-au găsit singur într-o cameră neîncălzită, într-un pat fără lenjerie, îmbrăcat doar cu o bluză de pijama. Nu putea mânca și nu putea merge la toaletă fără ajutor, iar personalul refuza să-l ajute de teama HIV. Primea sedative, dar nu și tratamentul antiretroviral de care avea nevoie. A murit în aceeași seară.

Un caz pe care nu avea cine să-l aducă

În mod normal, doar victima sau rudele apropiate pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Valentin nu avea rude care să acționeze pentru el. În 2014, Marea Cameră a Curții a decis că, în aceste circumstanțe excepționale, Centrul de Resurse Juridice putea aduce cazul în numele lui. Raționamentul a fost simplu: altfel, cei mai vulnerabili oameni, cei pe care nu are cine să-i reprezinte, nu ar putea fi auziți niciodată.

Curtea a constatat că România i-a încălcat dreptul la viață, plasându-l într-o instituție care nu-i putea oferi îngrijirea necesară și neinvestigând efectiv moartea lui. A cerut, de asemenea, României să se asigure că persoanele cu dizabilități aflate în situații asemănătoare au acces la o reprezentare independentă.

De ce contează și astăzi

Mișcarea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități are o deviză scurtă: nimic despre noi fără noi. Povestea lui Valentin arată ce se întâmplă atunci când nu există nimeni. E ușor să o citim ca pe o pagină de istorie. Eu o citesc ca pe o listă de verificare. Cine vorbește astăzi pentru un adult cu dizabilitate intelectuală care nu are familie? Cine vizitează instituțiile în care oamenii trăiesc departe de ochii publicului? Cine observă când cineva primește sedative în loc de tratament?

Aceste întrebări au răspunsuri în lege: măsuri de ocrotire și sprijin, vizitele de monitorizare ale Avocatului Poporului, obligația statului de a investiga orice deces suspect al unei persoane aflate în grija lui. Drepturile scrise funcționează doar dacă cineva le folosește. În cazul lui Valentin, a fost un mic ONG care a refuzat să lase moartea lui să fie uitată.

Ce poți face

• Dacă vezi neglijență sau abuz într-o instituție de îngrijire, sesizează Avocatul Poporului și direcția de asistență socială din județ.
• Susține organizațiile care monitorizează instituțiile închise. Vizitele lor sunt adesea singurii ochi din afară.
• Ține minte numele. Cazurile ca acesta schimbă legea doar dacă oamenii știu de ele.